lucrarile lui George Legrand

POVESTITI VOI DESPRE MINE

Povestiţi voi despre mine

Dintr-o fotografie alb-negru şi veche mă priveşte un copil în uniforma de grădiniţă, cu guleraş alb şi cu o fontiţă poate roşie. Copilul zâmbeşte prea delicat, mi-l imaginez recitând la serbare poezia Elenei Farago „Căţeluşul şchiop”. Şi-a pierdut tatăl la 9 ani, la 12 ani deja mergea la cosit la fân. Făcea toate muncile câmpului şi cu siguranţă era o frumuseţe. La 17 ani pe când venea de Zapăt l-a lovit o maşină, l-a lovit atât de rău încât oamenii n-au mai crezut că va scăpa cu viaţă şi tuturor le părea rău de el, nu neapărat pentru că era prea tânăr ca să moară ci pentru că era vesel şi harnic şi cinstit.

Când am fost la Culmea Mare m-am uitat cu atenţie la copaci ce frumos cresc unii şi alţii pe care oamenii încearcă să-i taie dar nu-i pot dobori cresc altfel, cresc contorsionaţi şi fac scorburi adăpostitoare pentru micile vietăţi din pădure care or fi....eu nu le-am prea văzut. Cu cât sânt mai bătrâni cu atât sânt mai scorburoşi. Tot aşa şi omul care se zbate cu viaţa şi răzbeşte până la urmă dar mai cu greu şi îşi lasă mereu şi un lăcaş în interior ca să-i poată ajuta pe alţii. Cât mai era fabrica ştiuse să lucreze la toate utilajele, acum zideşte , nu a pune piatra peste piatră e ideea ci de a face lucruri frumoase care să placă oamenilor. Aceste fântâni vor rămâne peste ani şi în fotografiile documentaţiei mele de restaurare apare câteodată şi o mâna puţin mai mică, este mâna lui ....aşa cum a rămas după accident ...

A judeca e rău , mă gândesc că singura judecată dreaptă este Judecata de apoi care nu ne este noua îngăduită. Şi mai cred că pe un om ca el ar trebui să-l mai privim şi dintr-o altfel de perspectivă .Venind dintr-o lume în care decadenţa postmodernă umbrea aproape totul am găsit că ar semăna mai mult unui personaj arhaic şi care continua să mă uimească.

Şi l-a mai părăsit şi nevasta şi alte neveste de-o noapte sau de-o lună sau de-o săptămână sau de-o clipă a gândului şi tăcerea mea se aşterne peste restul faptelor lui ca zăpada aceea de 80 de cm din prima iarna când m-am întors eu aici. M-am gândit că dacă ar trece o probă cum ar fi de exemplu tăiatul porcului, adică junghiatul , uciderea acelui animal înseamnă că nu are instinctele de supravieţuire atenuate. Altă completare? M-a invitat la el pentru că tăiase un cocoş şi îl fripsese în foc adică în jar: era şi ars şi crud, mai avea încă şi ceva pene nesmulse dar în ziua aia m-am întors în timp, poate pe lângă roata morii unde se leagă şi se dezleagă farmecele şi vrăjile, undeva între medieval şi o altă dimensiune paralelă cu realul, arhetipurile toate mi-au revenit în minte brusc ca nişte musafiri voioşi dar pe care nu-i aşteptam. Nici nu cunoşteam esenţa acelei scântei sădite în sufletul omului. Lumina din interior, cea de origine divină de care aproape că mă tem dar de care îmi este sete totdeauna când plec. Atât şi-a mai păstrat din frumuseţe ca şi ruinele unei cetăţi, ca cea de la Mehadia pe care o vad eu când trec pe acolo, o dovadă concretă , nu pot sa zic autentic ca şi expresia asta mi se pare prea puţin relevantă, vreau ceva mai accentuat ca şi contrastul clar obscur în opera lui Caravaggio. Doar zâmbetul lui este acelaşi din fotografia alb-negru şi veche.

Popoarele migratoare n-au zidit, ei au cultura jafului, a strângerii birurilor şi muncii altora. Apoi le ţin ascunse sub şaua calului. Eu am ascunse proprietăţile mele pe internet. Când am plecat l-am lăsat pe George Legrand lângă poarta lui cea nouă, nu cea veche cu „liniuţe” pe care o ştiam din copilărie. Avea aceeaşi expresie a feţei cu cea a copilului care îmi zâmbise din fotografia alb-negru şi veche. L-am lăsat şi am plecat luând cu mine ce era mai valoros, ce oricum nu-i folosea: esenţa ideii, leagănul înmiresmat al luminii, seva din care ceva se naşte, de unde începe germinaţia. Acela era locul de unde răsărise povestea. Legrand despre care credeau că e cu mintea rătăcită uneori de beţie dacă nu de boală, el îmi dăduse toate acestea. Prin extensie românilor nu le trebuie multe dar străinii vin le ia şi pleacă. L-am lăsat în poartă şi am plecat, aşa cum altă dată părinţii mei rămâneau în urmă şi eu plecam la Timişoara sau aiurea în lume. Ce bine e când plecăm şi acolo, acasă, mai rămâne cineva în urmă care să ne petreacă cu privirea.

Omul nu e o poveste, omul e o jale şi atunci de-ar şti ar cânta . Dar numai omul care este şi înlăuntrul lui la fel de bun om .