AMNEZIA

                                                   AMNEZIA

Adaos la „ROMB” sau „Alungarea si decadenţa pătratului alb” A se poate înţelege şi ROM-B.

La început pătratul era alb curat şi ştia ce mânca. Mergea bine cu învăţatul şi aşa s-a acoperit cu arta, şi-a luat zorzoane din neolitic, apoi a început să călătorească  şi s-a scufundat în mările de clar-obscur ale barocului. Pe rând au venit înflăcăratele idei romantice , apoi metafizica. Minimalismul i-ar fi fost potrivit dar aruncase toate valorile sentimentale. Deprimat, plictisit  de toate tehnicile picturii  umbla aiurit de colo colo, ca o biată molie. Înrobit de canoane, sufocat de moşteniri si de clişee după clişee.

                            Constrâns a început să se rotească şi aşa a devenit ROMB.

       Purtam  diverse măşti şi asta ne ajută sa uitam totul cât mai repede  fiindcă aşa ne este mai uşor să trecem prin viaţă dar au murit oameni ca să putem spune adevărul!

 Înaintea  creştinismului erau miturile arhaice cu mama glie.

Copacii sânt mai cinstiţi şi de asta sânt şi mai fericiţi pentru ca înfloresc acolo unde îşi au rădăcinile şi dacă îi tai măcar te încălzesc.

  Câta disperare şi câta nefericire trebuie sa fi fost în sufletele oamenilor care au plecat!   Ce lor le-a fost răpit nu-şi  mai pot lua înapoi .Romanii din diaspora ce steag au? Oare pe care inimă îşi ţin mâna când se cântă imnul de stat? Pe aia care îi doare sau pe alta?

      Cândva vatra  era un loc sacru şi vatra satului era lângă biserica. Mi-a spus Angelica... dacă ar trebui ca oamenii când se muta să îşi ia cu ei ceva,  ceva ce ar fi cel mai important...  oare ce şi-ar lua cu ei? Ar trebui să îşi ia oasele morţilor lor să şi le care în spate în bagaj şi să le îngroape acolo unde se aşează. Asta ar fi legătura cu strămoşii lor . Eu am fost anul asta cu  Angelica la cimitirul din Jimbolia, aleile erau pavate cu cărămizi arse tocite de vreme şi de paşi şi undeva  am mai găsit câteva cruci pe care o mână meşteşugită sculptase în piatră o minune de dantela suavă ca adierea unui parfum franţuzesc. Ce naivă şi puerilă e descrierea mea în faţa unei astfel de realităţi dar am făcut-o fiindcă aşa vă va place, aceeaşi mână scrisese „Montresor” şi noi ştiam că acolo erau oasele contelui de Montresor bunicul ei dinspre mamă dar şi că mormântul de alături fusese vândut de Lenuţa altcuiva şi că tante Tonchiza murise nespovedită că nu-i adusese un preot catolic ci unul ortodox. Care e respectul pe care noi îl mai vrem?

    Dar nici aşa nu ar fi bine pentru că şi locul în sine are sacralitatea lui. Cimitirele din Orşova şi din Jupalnic s-au mutat cu totul în Poiana Stelii şi eu mă gândeam cum au putut să-i deranjeze din somnul lor de veci pentru construirea unei hidrocentrale? Adică să avem lumină şi când colo ei la lampa de petrol avuseseră mintea mai luminată decât a noastră acum cu neoane şi cu sclipiriciuri artificiale şi  cât mai ieftine. Pe mine mă duseseră la monumentul eroilor din Topleţ şi mi-au arata acolo. ”Vezi ce scrie aici? Acum că ai învăţat literele şi ştii să citeşti....Vezi ce scrie aici? Nu ai voie să-ţi faci neamul de ruşine!”

     La vremea tinereţii mele o duceam foarte bine la Budapesta până într-o zi când stând aşa pe malul Dunării chiar acolo lângă Citadela mi-am adus aminte că  Dunărea trece şi pe la Orşova şi nu mi-a mai trebuit nimic din ale lor, m-am întors într-o zi ploioasă de noiembrie să mă murdăresc de noroi în gara din Arad plină de ţigani  dar când i-am auzit prima dată cu „buna ziua” a fost  cu totul altceva.

     Pătratul alb  care era curat ştia ce mânca, între timp mi-am cumpărat file de pangasius pe care îl cresc cu nu ştiu ce prin Vitnam. Acum  am ajuns să fim doar nişte conducte conectate la supermarketul de la moll! Prin noi nu mai ştim ce trece, oricum ceva fals ca şi friptura de soia şi aşa prin otrăvire lentă este ucis omul arhaic. Ce îmi mai plăcea ziua când se tăia porcul, acum se zice că era o sărbătoare a cruzimii dar omul e stăpânul animalelor. Ţineam de el şi când se zvâcnea ultima dată ştiam că viaţa i-a plecat undeva nu ştiam unde. Măcar nu trebuia să-mi ascund plăcerea sadică de a avea mâinile pline de sânge după o mască ridicolă a eleganţei cu care  scoatem şerveţelul de hârtie fina şi parfumată din poşetă. Aş vrea să-i văd pe ecologiştii organizaţi în ONG-uri dacă ar putea face măcar vreo zi de coasă sau cum le-ar mirosi  în cocina porcului? Câtă prefăcătorie pe Vadim Tudor care nu avea loc cu literele lui de Mircea Dinescu şi i-a zis ca nu-i place patriotismul de caltabos. Mie îmi place! Nici nu poţi fi patriot  cu burta goală de tot pentru că din foame te cumpără oricine cu un preţ mic. Mie îmi  plăceau oamenii cărora când le puneam sa asculte „Gugulan cu car cu mere” la sfârşitul cântecului toţi se ridicau în picioare şi aplaudau entuziasmaţi deşi nu-i vedea nimeni acolo în cameră sau la birtul Jon-Jon de la Toplet, mi-au dat această bucurie ca pe un cadou nepreţuit!  Pentru că le pictasem casele  şi morile şi cazanul de răchie, cuvintele lor au însemnat pentru mine mai mult decât  toate cronicile artistice şi recenziile literare la un loc. Bucuria  lor aşa naivă cum era a dat roade... Acum când sânt întrebată  de ce lucrările mele au ceva magic sau care sânt izvoarele artei mele sau despre starea metafizica pe care o transmit eu ce pot să le răspund? Astea toate sânt pe aici pe la noi de mult, nu eu le-am inventat. În artă nu-i loc de prefăcătorie de hârtii lipite şi de cuvinte meşteşugit întortocheate, trebuie acea seriozitate fără artificii ca în faţa altarului, ca în faţa morţii şi ca în faţa vieţii. Trebuie doar să nu ne fie ruşine sa ne ascundem, atât! Asta numai dacă nu avem nimic de ascuns şi de minţit! Trădarea iese la iveală ca şi urma de indigo la copierea desenului chiar şi dacă mai târziu, după un timp când da cu shellac sau cu verni.

   Am avut mari emoţii că nu va trece de jurizare lucrarea mea cu rombul, (pentru a fi mai explicită am scris şi textul în colţ cu litere roşii sa vadă toţi ochii şi cu ochii minţii!!). În minunata globalizare „kestiile” astea naţionaliste nu dau bine! Dar rombul meu era pus bine acolo chiar pe peretele din faţă  din  prima sala să-l vadă oricine. Am plecat traversând Piaţa Unirii cu ochii aproape în lacrimi pentru că  mama pe patul de moarte mi-a zis ”Eu am să mor mama dar tot nu înţeleg ce pictezi tu...tot pătrate, mai fă şi tu altceva fă nişte romburi”. Vreau să dau un bun răspuns conştiinţei mele. Dacă mă voi întâlni pe lumea cealaltă cu strămoşii mei am ce să le spun, la fiecare! Că am pozele lor pe pereţi de aceea am dreptul să nu îmi ascund opiniile politice.

       Lui taica Gogu,  am să-i spun că am luat premiul întâi la şcoală, ba mai mult am avut şi bursă de merit la facultate şi că am pus calculatorul pe biroul pe care el îl avea de la tatăl lui.

Lui „Moşu”(adică moş Costică)  ca n-am uitat că nu e voie să nu-mi fie frică de nimic ci doar de Dumnezeu şi nici că „cine e sărac ori e leneş ori e prost”!

Lui „Bunicuţa” că am pictat modelele de pe cusături şi de pe toate cele ce mi le-a lăsat şi că îmi fac rugăciune în fiecare seară, ocazie cu care îmi analizez faptele zilei.

Lui „Maica” că n-am uitat că „noi suntem de familie şi că nu avem voie să ne facem neamul de ruşine”. Lui Iuliana Popovici pe care n-am mai apucat-o dar o ştiu din poză şi din poveşti că din ştiinţa moştenirilor lăsate de ea mi-am făcut firma de antichităţi dar că nu le-am vândut, încă am mai strâns altele iar  credenţul ei cu secrete îl am în salon.

Şi mamei că am pictat rombul.

Nu mi-e frică nici de moarte pentru că n-am pierdut nici un examen adevărat.

       Ce fel de lume lăsam noi copiilor? Una de plastic chinezesc din care să nu înţeleagă mai nimic, să fie mai uşor de prostit ca să nu ştie că oricine vine să le ofere ceva  de fapt le  va cere altceva în schimb mai târziu. Şi ei nici nu vor şti ce să ceară.

       Am pictat lada de zestre cu” tulipe” adică „feşteli buttor” pentru că la vremea  de 1783 românii nu avuseseră timp pentru aşa ceva... că trebuia să se ascundă de turci prin păduri, prin munţi, foarte bine că au făcut-o fiindcă măcar au  adus din metafizica sexului ceva real şi peste altă sută de ani aveau să le ia Ardealul ungurilor prin supremaţie demografică. Ce protecţie socială şi ce legea bonelor  mai aveau ei? Mama Stana facuse12 copii pe care bunicuţa mea  când îi moşise îi pusese mai întâi pe pământ  „că din pământ erau făcuţi şi dacă erau buni pe dinăuntru trăiau, dacă nu mai bine mureau ca să nu mai chinuie şi pe alţii!”. Sigur că nu vă place asta, vă puteţi supăra chiar de tot pe mine  dar să nu ţineţi duşmănie că este păcat.

     George avea să fie cea mai dură lecţie pe care viaţa  rar o oferă vreunui om. Eram la o terasă din Piaţa Unirii la al treilea rând de cafele cu colegii mei şi credeam că descoperim piatra filozofală când m-a sunat şi mi-a zis că l-au bătut ţiganii, am crezut că glumeşte, cum să-l bată cineva pe el care bătuse doi poliţai, el care nu-şi încuia nici maşina şi nici poarta că nimeni n-ar fi îndrăznit....Am lăsat totul şi am plecat fără sa ştiu că acolo unde se zicea că se mai vede încă urma copitei calului cu care ar fi sărit  Iovan spre uciderea balaurului. aveam să descopăr Graalul, înţelepciunea ce sta ascunsă lângă pietrele Iorgovanului.

       Când au încercat să-i ofere bani ca să tacă el i-a înjurat cum dacă aş scrie acum ar fi spre deliciul oricărui purtător de sânge satanic ,”ori eu ori ei” dar unii  mi-au zis să nu ne mai punem cu ţiganii ca ei sînt mulţi şi el e singur. Cum singur? Nimeni nu e singur în satul lui! Nimeni nu e singur în ţara lui doar că uităm asta.

    Când a murit nea Ionel Bălteanu l-au purtat nu cu carul ci cu braţele prin tot satul şi când ajunseseră la colt s-au oprit şi acolo  în poartă şi tanti Maria se cânta pe el şi-i zicea „scoală-te Ionele şi du-te la Geoge că e prietenul tău, nu te mai duci pe la el?”

    Când  mor românii în străinătate pe ei cine şi pe unde-i plimbă? Şi pe la ce porţi îi opreşte ca să-şi ia rămas bun?